3 aprilie 2011
Foametea din 1946 s-a
instalat brusc în România. A fost generată nu de seceta din Moldova, mai fusese secetă şi
altădată. Nici de lăcustele care poposeau până şi pe pajiştile de
la munte. Şi din astea mai fuseseră. Niciodată nu se întâmplase în istorie şi
nici acum nu s-a întâmplat ca o nenorocire naturală să se abată asupra tuturor
celor trei mari provincii româneşti, indiferent care ar fi fost graniţele lor
politice trecătoare. Sub pretextul acoperirii despăgubirilor de război către
sovietici, s-au luat de la oameni toate rezervele de cereale, toate animalele,
lăsându-i complet descoperiţi. Moldovenii aduceau în Oltenia covoare,
îmbrăcăminte făcută în casă, oale şi plecau înapoi cu sacii cu cartofi.
Cartofii erau mâncaţi toţi, sămânţă se puneau doar cojile. Şi răsăreau din
coji, din mugurii care erau pe ele, cartofi buni. Nu aş fi crezut dacă nu aş fi
văzut. Aici în Bucureşti era o veşnică forfotă după mâncare. Dacă te străduiai
se găsea. Până şi pe mine mă învăţase bunicul meu să prind vrăbii cu sfoara de
care era legat un băţ pe care se sprijinea un lighean vechi, cu gura în jos. Se
puneau câteva boabe de porumb sau puţin mălai, cât să se vadă de departe, să
ademenească vrăbiile. Prindeam cinci, zece pe zi. Ba odată am prins şi o
turturea. Bună, bună, nu vă strâmbaţi. Şi maică-mea s-a strâmbat la bunică-meu
reproşându-i că mă învaţă să prind vrăbii. I s-a răspuns aşa cum nu
prea înţelegeam eu prea bine. Dar ciulamaua de păsărici îi place, nu-i aşa? Şi
o să-i mai placă şi altfel. Lasă-l să se înveţe. Şi m-am învăţat şi cu
păsăricile, cum să le prind iar mai târziu am învăţat să le şi dresez. Nevoia e
cel mai bun … bucătar. În curte aveam şi un vişin, din ale cărui frunze ieşea o salată
bunicică. Iar vecinii cereau şi ei frunze,
că nevoie de salată era mereu. Pădurea Băneasa era doar la o oră şi jumătate de
mers pe jos, mergeau acolo şi se întorceau cu ştevie, cu mere sălbatice, cu
urzici, care chiar dacă erau bătrâne, dacă erau fierte bine, ieşea o mâncare
foarte gustoasă, se aruncau tulpinile, de fapt se tocau şi alea şi se dădeau la
animale, cărora le ieşeau şi lor ochii din cap de foame şi de frica de oameni,
care se tot învârteau nehotărîţi cu cuţitul pe lângă ele. Şi mai făceau şi
găinile ceva ouă, să-şi câştige şi ele existenţa, se mai aducea de la ţară ceva
mălai şi existam. În Moldova
era nenorocire mare. Îşi dădeau oamenii copiii, „de suflet”, prin Oltenia, prin
Argeş şi chiar prin Bucureşti. Era cât pe aici să am şi eu un frate sau o soră,
nu mi-ar fi părut rău deloc, nu ştiu dece s-au răzgândit. Naşa lui maică-mea
soţia lui Petre Ştefănescu, care avea un atelier de reparat maşini pe Bunătatea
Samariteană, a înfiat, fără acte însă, un băiat, pe care l-au crescut ca pe
propriul copil, l-au ţinut şi cât a făcut facultatea, a ajuns inginer şi s-a
însurat pe la Făgăraş. Îşi mai vizita şi părinţii adevăraţi din când în când,
care mai aveau vreo şase copii, dar nu mai mult de două, trei zile pe an. Oameni toţi.
Cei din Floreasca de lângă lac o duceau de parcă nu se întâmpla nimic. Toată ziua pe apă, pe jumătate, cel puţin, dezbrăcaţi, prindeau peşti cu undiţa, raci şi scoici mari, prin mâl, greblând cu mîna. Copacii din jur erau plini de laţuri în care cădeau de la vrăbii la scatii. Ba unii, mai prindeau şi ciori, dar nu ştiu ce puteau să facă cu ele.
Şi florile de salcâm şi roşcovele erau mari bunătăţi, la care şi peste zece ani apelam. Dar dudele, albe sau mai ales cele negre, de-ţi făceau limba de parcă era dată cu catran. Ce bunătate. Când mergeam la pădure la Băneasa, toată porţiunea de la aeroport la Aleea Privighetorilor avea pe margine duzi bătrâni, pe care îi tundeau mereu să dea frunzele la viermii de mătase ce se creşteau prin Otopeni pe undeva. Dar pe noi ne interesa să ne urcăm fiecare într-un copac şi să ne umplem burţile. Mai făceam 500 de metri, burta era iar goală, mai luam un dud şi tot aşa până la pădure. Dar asta când eram şi noi mai mari, pe la vreo 11 – 14 ani şi chiuleam de la orele Maşei, profesoara de rusă, fiica Anei Pauker, cea născută Hanna Rabinsohn, pe care se zvonea că o făcuse cu Maurice Thorez, şeful comuniştilor din francezi. De fapt se pare că era făcută cu Eugen – Egon Fried, un ungur din Slovacia, ajuns adjunctul lui Maurice Thorez. Sau cine ştie cu cine, că doar nu le-am ţinut noi lampa. Mare minune.
Comuniştii introduseseră şi cartelele, invenţie patent nemţesc. Erau cartele pentru mâncare, pentru pâine, pentru îmbrăcăminte. Ni se explica de ce erau cartelele diferite, pentru muncitori, funcţionari şi intelectuali, de câte calorii au nevoie fiecare. Interesant. Parcă mai era şi un dom’ profesor Milcu, ce susţinea că nu e bine să mâncăm, mai scosese capul chiar şi după revoluţie.
Foametea este doar urmarea unor fenomene meteorologice, cu caracter mai mult sau mai piţin ciclic şi care, dacă ne referim la un teritoriu mai mare, practic nu poate exista, recoltele compensându-se. Foametea din 1946 de la noi şi din Basarabia a fost impusă de regimul sovietic comunist ce a măturat toate silozurile şi hambarele, generând o situaţie de genocid. La fel au făcut şi cu ucrainienii, cu tătarii din Crimeea, cu popoarele musulmane din Caucaz. Doreau o slavizare completă a Europei, instalarea unei dictaturi, pe lângă care cea fascistă stătea în umbră. Şi americanii, englezii şi intelectualitatea oarbă europeană le-au suflat în fund până la revoluţia maghiară din 1956.
Cei din Floreasca de lângă lac o duceau de parcă nu se întâmpla nimic. Toată ziua pe apă, pe jumătate, cel puţin, dezbrăcaţi, prindeau peşti cu undiţa, raci şi scoici mari, prin mâl, greblând cu mîna. Copacii din jur erau plini de laţuri în care cădeau de la vrăbii la scatii. Ba unii, mai prindeau şi ciori, dar nu ştiu ce puteau să facă cu ele.
Şi florile de salcâm şi roşcovele erau mari bunătăţi, la care şi peste zece ani apelam. Dar dudele, albe sau mai ales cele negre, de-ţi făceau limba de parcă era dată cu catran. Ce bunătate. Când mergeam la pădure la Băneasa, toată porţiunea de la aeroport la Aleea Privighetorilor avea pe margine duzi bătrâni, pe care îi tundeau mereu să dea frunzele la viermii de mătase ce se creşteau prin Otopeni pe undeva. Dar pe noi ne interesa să ne urcăm fiecare într-un copac şi să ne umplem burţile. Mai făceam 500 de metri, burta era iar goală, mai luam un dud şi tot aşa până la pădure. Dar asta când eram şi noi mai mari, pe la vreo 11 – 14 ani şi chiuleam de la orele Maşei, profesoara de rusă, fiica Anei Pauker, cea născută Hanna Rabinsohn, pe care se zvonea că o făcuse cu Maurice Thorez, şeful comuniştilor din francezi. De fapt se pare că era făcută cu Eugen – Egon Fried, un ungur din Slovacia, ajuns adjunctul lui Maurice Thorez. Sau cine ştie cu cine, că doar nu le-am ţinut noi lampa. Mare minune.
Comuniştii introduseseră şi cartelele, invenţie patent nemţesc. Erau cartele pentru mâncare, pentru pâine, pentru îmbrăcăminte. Ni se explica de ce erau cartelele diferite, pentru muncitori, funcţionari şi intelectuali, de câte calorii au nevoie fiecare. Interesant. Parcă mai era şi un dom’ profesor Milcu, ce susţinea că nu e bine să mâncăm, mai scosese capul chiar şi după revoluţie.
Foametea este doar urmarea unor fenomene meteorologice, cu caracter mai mult sau mai piţin ciclic şi care, dacă ne referim la un teritoriu mai mare, practic nu poate exista, recoltele compensându-se. Foametea din 1946 de la noi şi din Basarabia a fost impusă de regimul sovietic comunist ce a măturat toate silozurile şi hambarele, generând o situaţie de genocid. La fel au făcut şi cu ucrainienii, cu tătarii din Crimeea, cu popoarele musulmane din Caucaz. Doreau o slavizare completă a Europei, instalarea unei dictaturi, pe lângă care cea fascistă stătea în umbră. Şi americanii, englezii şi intelectualitatea oarbă europeană le-au suflat în fund până la revoluţia maghiară din 1956.
Ce m-a apucat acum
cu foametea din 1946? Chiar aşa. Vedeţi cumva
că se repetă anumite situaţii? Aud au nu aud?
Prin
1988 apăruse o broşurică ce s-a vândut ca pâinea caldă, cum se spune. Se numea
“Plante comestibile din flora spontană”. O să sap şi dacă o găsesc prin
bibliotecă, cred că am pus-o prea sus, nu speram să mă mai intereseze, mă
gândesc să iau acceptul autorului pentru o reeditare. Cred că ar fi un
best-seller. Ştiţi, urzicile pe care mi le-a făcut doamna Tanţa ieri, sunt
foarte gustoase. Cu ceva hrean şi usturoi în ele …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu