Costum popular ...

3 martie 2011

Costum popular ...

1940 iulie, Răteşti - Argeş

Încet, încet, costumul popular devine doar un obiect de muzeu, valoros, este drept, dar ieşit din uz. Erau zone întregi din Muntenia subcarpatică, zona Muscelului, pe care o cunoşteam eu mai bine, unde, prin anii 1945 … 1955, costumul popular era purtat de toată lumea duminicile, iar femeile îl purtau şi în timpul săptămânii. Acum vreo trei, patru ani, când am mai dat o roată pe acolo, nici urmă de costum popular, nici măcar la nunţi. Nu ştiu dacă este bine sau este rău. Civilizaţia duce la o estompare a diferenţelor, iar cinematograful şi acum televiziunea au grăbit procesul. Nu ne putem pune de-a latul drumului. Dar nostalgia tot rămâne. Mai ales când mă uit la câte o poză din anul 1940, în care, într-un costum splendid muscelean, este chiar mama mea. Costumul nu era făcut de ea ci de mama tatălui meu, bunica mea, ce avea un nume pe atunci des întâlnit, Vasilica, ce acum pare cel puţin desuet.
Acum când vezi un regiment de fete, toate îmbrăcate la fel, mimând un dans popular, cu hore “desfăcute”, ce se joacă în linie şi nu în cerc, să fie văzute toate “dansatoarele” din faţă, cu pantofi italieneşti, ţi se face părul măciucă, îţi vine să le dai afară din televizor, dar fiind un om ceva mai paşnic, le aplic sfânta telecomandă.
Păi tocmai unicitatea fiecărui costum le făceau să arate ca nişte zâne şi nu ca nişte paparude.
Unde a dispărut costumul acela din Muscel? Nu ştiu. Cred că acolo unde au dispărut şi bijuteriile pe care le aveau de bine de rău părinţii mei. Adică, în Talciocul ce era acolo unde s-a ridicat marele dormitor Balta Albă. Şi apoi banii păpaţi, în special de mine, căci taică-meu nu mai avea nici un servici iar maică-mea avea un salariu de vreo 300 de lei prin 1952, cu toate facultăţile ei, deoarece se angajase la Ministerul Muncii printr-o pilă pusă de un fost om de serviciu de la fostul serviciu al lui taică-miu, ce mai acea curajul să ne viziteze din când în când.
S-au dus. Toate.

Gaz. Ca trenu-n gară

28 martie 2011

Gaz. Ca trenu-n gară

 

            Gaz nu era singularul de la gaze. Era petrolul lampant, întrebuinţat îndeobşte la ţară pentru iluminat. Iar iluminarea nu era acea stare de beatitudine şi de dobândire de adevăruri cuvenite sau necuvenite, ci lumina pâlpâitoare a lămpilor spânzurate de tavan sau pe pereţi, cea care dădea nişte umbre uriaşe pe albul de var din jur. Unele erau frumoase … foc, cu tot  felul de zorzoane metalice, cu ciucuri de cristal veritabil, făcute pe la Viena sau la Praga, căci o lampă lumina generaţiile una după alta.

 

             lampa cu gaz clasică, pentru perete

                 Se mai spărgea sticla, se lua alta din magazie, căci nu era gospodărie să n-aibă o sticlă de rezervă. Ba şi fitile, din bumbac, ce se vindeau la un pachet de şase bucăţi, legate cu o banderolă de hârtie, pe care era tipărită fabrica producătoare şi denumirea „Fitil de lampă no. 3”, căci erau şi ele standardizate, cine ştie de când. Nu era cameră să nu aibă o lampă cu gaz, asta chiar şi când se pusese demult lumină electrică, de, să fie acolo, că nu şti când se opreşte. Şi chiar se oprea. Ba era vânt, ba era un trăznet prin cartier, ba cădea zăpada de pe casă, ba dădea Frusina cu prăjina de rufe peste fire, ba venea omul de la „lumină” s-o oprească, nefiind plătită de trei luni. De.
Şi dacă aveai şi lampă şi sticlă şi fitil, tot îţi mai trebuia ceva. Gazul. La ţară veneau găzarii, cu butoaiele de lemn sau mai nou, de când cu războaiele, din tablă, cu cana de lemn sau robinet. 

felinar pentru căţea

                  Strigau să-i audă lumea, ceea ce nu era deloc greu, doar în şoaptă să fi zis „găzaaaru, a venit găzaru!” şi haita de câini se punea pe chemat stăpânii. Veneau, cu gazorniţele de tablă, făcute de ţiganii de la marginea satului. Nu aveau capace, că doar nu erau să le facă şi ghivent ţiganii. Dar coceni de porumb erau peste tot, că doar nu-i mâncau nici oamenii nici câinii. Luai un cocean, îl rupeai, îl înfigeai în gazorniţă şi-l băteai bine. Gata. Dar mai trebuia plătit gazul. Şi la ţară aveau de toate, dar bani nu. Aşa că se făcea un mic troc, cum se făcea de mii de ani. Căci şi găzarul şi familia lui şi calul ba până şi căţeaua aia legată în spatele cotigii, trebuiau şi ei să mănânce câte ceva, dar nici o cană de vin sau de poşircă, cum se mai spunea pe lângă Piteşti şi aveau şi dreptate, nu era de lepădat.

           

găzar cu cobiliţă şi gazorniţe

                   La oraş era mai greu. Veneau ei, găzarii, cu butoaiele puse-n căruţă, dar la un moment dat nu a mai fost voie. Erau speculanţi. Iar monopolul speculei trebuie să-l deţină statul şi numai statul. Pe urmă mai venea găzarul cu două gazorniţe puse pe o cobiliţă. Dar nici asta n-a mai fost voie. Aşa să mergeau toţi oamenii din mahala la coadă la pompa cu gaz. Şi erau la coadă 20-50 de oameni, copii, tineri, femei, bătrâni, care cum era trimis de acasă. Dar era interesant. Învăţai o mulţime de lucruri acolo. Până să ajungi la găzar, să-ţi umple gazorniţa de cinci litri dând la pompa de mână, mai aflai cu cine mai este Siţa a lui Mălai Mare, unde au mai adus raci vii, că doar nu morţi, mai venea o ţigancă să-ţi vândă urzici „tinerele”, lăptuci, păpădie, ştevie, toate scoase de sub fuste, că nici asta nu mai era voie, mai aflai de la Mărioara, chiar din gura ei, cum a făcut-o prima dată, că pe urmă, de, ca trenu-n gară, la câţi ani e condamnat nea Nicu ăla cu cuţitu’ şi tot felul de alte ştiri instructive pentru un copil din Floreasca. Şi pe urmă, încet, încet, ajungeai acasă cu gazu-n dinţi, unde erai luat repede 

              „De ce-ai stat aşa mult, iar te-ai întâlnit cu golanul ăla de Masto!”. Şi tot aşa.

                     Costică, Costică, fă lampa mai mică!